„Vineee!” Îi strig soțului fericită, când zăresc în depărtare minibus-ul colorat pe care îl căutam cu privirea de câteva zeci de minute. Precum un copil în ajunul Crăciunului – cuminte, obedient și nerăbdător în așteptarea cadourilor – sunt gata să pornesc în căutarea cadoului meu, într-o nouă aventură pe tărâm dominican. Mergem spre Insula Saona.
Șoferul coboară tacticos de la volan, făcându-i semn ajutorului de nădejde din dreapta sa, să scoată din borseta ponosită lista cu numele celor care urmau să urce la bordul autobuzului. Ca la un semn, ne așezăm cu toții în șir indian. Pufnesc în ras la auzul numelui rostit cu mare dificultate de ghidul puțin stângaci. Îl corectez zâmbind politicos, însă nu-l interesează. Nu e momentul pentru glume, e în timpul serviciului și îl așteaptă o zi încărcată. Va trebui să fie atent ca toate cele 20 de persoane pe care le are în grijă, să ajungă la destinație mulțumite, ca mai apoi să se întoarcă în siguranță la resort.
Urcăm în microbuz.
Ne lovește brusc un aer rece, parcă de toamnă. E aerul condiționat care huruie mărunt, făcând întrecere cu zgomotul motorului vechi al mașinii. Ne foim, ne asezem în scaune, ne aranjăm bagajele făcute decuseară, parcă pentru a petrece o lună izolați pe insula nelocuită. Microbuzul se urneste din loc și pornim la drum după ce se mai face o dată prezența. Mașina venise deja încărcată cu câteva persoane preluate de la alte resorturi, iar înainte de plecarea spre port, lista ghidului trebuie să fie completă.
Drumul până la portul Bayahibe șerpuiește lent prin Punta Cana, iese pe singura șosea de viteză din zonă și apoi se pierde prin sate mici, blocate parcă într-o mașină a timpului cu motor vechi…la fel de vechi precum cel al microbuzului în care stau îngândurată, cu mintea doar la paradisul albastru pe care urmează să-l întinăm cu prezența grupului.
Adorm. Mă trezește un discurs cu mulți decibeli, în limba spaniolă. Am ajuns în dreptul unei plantații de trestie de zahăr și suntem invitați să coborâm pentru a gusta. Mă conformez leneș, însă cu aceeași nerăbdare cu care am pornit la drum. Cu ficare etapă a traseului mă apropii din ce în ce mai mult de destinație, așa că decid să mă bucur și de călătorie. Între timp primesc o bucată de trestie de zahăr, din care sug curioasă seva dulce care se prelinge pe textura ațoasă. Habar n-aveam cum arată și ce gust are. E dulce, mă trezește din amorțeală.
„Mai avem?” Întreb zâmbind cu jumătate de gură, știind că ghidul nu prea are chef de glume.
Surprinzător, răspunde râzând, dând din cap afirmativ. Mai e puțin până în port. Se cere din nou o mică pauză, așa că roțile microbuzului scrâșnesc a mirare la decizia bruscă a șoferului de a opri. Facem stânga, tăiem linia continuă a drumului și din trei manevre suntem parcați regulamentar în fața unui magazin cu de toate. Coborâm în grabă. Suntem cu toții avizi de nou așa că ne înghesuim disciplinat în magazinul colorat. Privirea cade la întâmplare pe etajerele din sticla impecabil curățată și decorată. Admir cu ochii mari mulțimea de suveniruri și produse artizanale cu care vânzătorii ne ademenesc, în încercarea de a le promova cât mai mult. Nu cumpăr nimic deocamdată.
Ies din magazin și mă îndrept către locul destinat fumătorilor, aprinzând în grabă o țigară. Trag din ea cu năduf. E cald. Din spate răsună un glas amabil și hotărât care mă invită să gust dintr-un pahar mic de plastic, o licoare pământie. Miroase senzațional! Papilele gustative mă îndeamnă să mai sorb din băutura cu miros divin. E ceai local. E atât de bun! Și atât de fiebinte! Nu mă satur și mă îndrept către cazanul mare postat la intrarea în magazin, să mai torn de câteva ori. Decid să cumpăr câteva pachete de ceai dominican și întreb câte ceva despre rețeta nu foarte complicată și modul de amestecare al ierburilor, înainte de a turna peste ele apa fierbinte.
După trei țigări și patru pahare mici de ceai, plecăm din nou la drum.
Nerăbdarea-mi înnăscută sau poate cofeina din ceai mă țin trează tot restul drumului. Încep să tresalt ușor la vederea unor pâlcuri de clădiri înalte și colorate, așezate de-o parte și de alta a unei șosele late și foarte bine îngrijite. Pe marginile laterale ale asfaltului stau aliniați palmieri bătrâni și ușor neîngrijiți. „Trecem prin La Romana!”. Se aude iar din față de la șofer, de data asta printr-un soi de difuzor vechi. Acustica e bună. Înțeleg din povestea ghidului că un apartamnet situat în clădirile colorate nu costă mai mult de 5.000$ și mă cufund în emoții, la gândul că aș putea avea acolo un adăpost pentru zilele mohorâte de iarnă, de pe bătrânul continent. Visez.
Începe să fie foarte cald. Mirosul de ocean străpunge aerul rece din autobuz. Întind capul și urmăresc linia drumului, peste scaunul vecinului din față, descoperind în depărtare pete albastre. Văzduh sau apă? E Marea Caraibilor! Am ajuns în Bayahibe! Parcăm într-o mare de alte microbuze, primim instrucțiuni despre drumul cu barca de viteză și cumpărăm niște fructe vrac. Ananas și papaya. Nu-i dau timpului răgaz și mestecând de zor dintr-o bucată cam tare de ananas, înmoi puțin tălpile în primul val timid care se așterne la picioarele mele. Fac câteva poze iar ecranul telefonului îmi amineste că e ianuarie. Dar e cald.
Urcăm pe rând în barcă, nu înainte de a ne descălța și de a ne ridica poalele. Marea e până la brâu.
Bagajele stau cocoțate pe umerii rigizi, aproape împietriți de teama de a le scăpa în apă. Ocup un loc în partea din spate a bărcii și mă sperii la gândul că va reapărea răul de mișcare în tumultul valurilor. Ghidul ne spune că drumul durează 45 minute. Oftez și scot telefonul să mă pregătesc pentru ceea ce așteptam încă din zori.
Mă bucur! Nu sunt valuri iar viteza bărcii e amețitoare. Din când în când, căpitanul mai face câte o manevră pentru a ne dezmorți. Viteză, frână, viteză, stropi puternici și înțepători, adiere caldă și din nou viteză. Un amalgam de sentimente de frustare mă încearcă la gândul că nu voi putea imortaliza nimic dacă drumul va fi așa până la țărmul insulei. M-am înșelat.
Motoarele se domolesc iar adierea caldă ca de foehn ia locul curentului puternic. Nici stropii nu mă mai ating. Încetinim ușor și calculat iar eu îmi potrivesc ochelarii de soare pe nasul deja bronzat. Inutil! Albastrul tare al Mării Caraibilor îmi înțeapă cu putere corneea. Oriunde îndrept privirea, pare că în mare s-a vărsat călimara cu cerneală, din copilăria lipsită de astfel de bucurii.
Pe măsură ce ne apropiem de țărm, cerneala pare din ce în ce mai diluată, până ce se confundă cu albastrul cerului, ca într-o fotografie puternic editată. Imaginile par ușor ireale, așa că-mi scot ochelarii în încercarea de a distinge mai bine orizontul. Se întrezăresc și palmieri…din ce în ce mai mulți. Treptat, jungla verde acaparează o bună parte din tabloul care se schimbă cu ficare nod înaintat de barcă. Oprim.
Lăcrimez puțin. E de vină soarele…sau poate e de vină insula.
Nu dau importanță la ceea ce povestește ghidul. Aud doar că ne așteaptă prânzul cu langustă și văd doar turcoazul meu preferat. Timpul nu poate ține pasul cu mine. Încerc să i-o iau înainte, dând pe fast-forward filmul unei după-amieze memorabile pe insulă. Îmi scald cu nesaț tălpile-mi goale în nisipul clocotit de soare și fug să înot. Acolo, în mijlocul albastrului infinit, am simțit că mi-am regăsit libertatea. Că lumea e atât de mică încât o poți cuprinde cu brațele întinse, tăind spuma valurilor lipsite de vlagă.
Facem poze cu telefonul și o ședință foto profesională, promovată îndrăzneț de fotografii care ne așteptau deja pe insulă, apoi mâncăm cu poftă prânzul proaspăt și delicios. Acum ne putem cufunda în contemplare pe malul mării, preț de două ceasuri.
Sunetul tânguitor al fluierului plecării îmi irită ușor timpanul. Plecăm, așa că scot grăbită telefonul, în dorința insațiabilă de a imortaliza și cei câțiva palmieri rămași nedescoperiți de camera foto. Alunec ușor pentru ultima dată în valurile Mării Caraibilor și fac o ultimă încercare de a o cuprinde pe toată cu privirea. Simt cum se gravează metodic, cadru cu cadru, pe retină.
În sfârșit am amintirea mea cu Insula Saona!
